2o1o. Vara. Ma hotarasc si eu din scurt sa plec prin tari straine. In concediu. Zis si facut (mai nimic). Pregatirile de rigoare, bagaje nu prea multe si dorinta de vizitat. Hotarasc sa mergem impreuna cu parintii prietenei mele. Insist chiar. Vine taxiul, bagam bagajele si facem prima oprire sa’i luam si pe parintii ei. Toata lumea se urca. Destinatie finala in tara: aeroport. Asteptam, cumparam o cafea (al draq de scumpa as zice) si fumam o tigare cred ca in singurul loc (cafeanea cica ii zicea) 2 pe 2. Cusca. La cat de fum era acolo iti trebuia un gps sa’l gasesti pe cel cu care vorbeai. Dar viciul cu sacrificiu se tine. La gandul ca 3 ore si ceva nu vei mai fuma … te sacrifici. Se apropie ora decolarii, toata lumea se aseaza la coada si surpriza: ne muta la alt terminal. Pleca un avion in Israel si avea prioritate. Un stiu de ce si nu m’am intrebat prea tare. Ajungem noi cu alai mare in noua locatie si suntem anuntati ca avionul intarzie 45 minute. Mai frec duda prin aeroport si ascult hit’ul verii: bormasina. Cei ce lucrau isi cereau scuze de deranj dar vroiau sa faca un aeroport modern pentru noi. La cum arata m’as mira. Dar daca ei zic … asa o fi. La ultima frontiera (vamesul) am parte de prima oprire. Se uita omuletul acesta ba la mine, ba la buletin. A repetat operatiunea asta de cateva ori pana i’am spus ca tot eu sunt. Nu inteleg de ce nu m’a recunoscut ca doar la cat de frumos sunt in ambele variante nu trebuie sa ai niciun dubiu. Cred ca era obosit. Statea de ceva timp in tura. Un ma simt jignit si merg mai departe. Intr’un final ne da voie sa urcam in microbuzul care avea sa ne duca la avion. Ca la noi un te urci direct in avion. Mai intai stai precum sardinele in cutie (autobuz sau ce draq o fi fost ala). Te lasa in fata scarilor avionului si tu nu mai trebuie sa faci nimic decat sa urci. Prima dezamagire sunt stewardesele. In filme sunt muuuult mai frumoase. La Tarom parca au ramas alea de acum 20 de ani. Trecem peste, caci nu ma plimb cu avionul pentru frumusetea lor. Am sarit eu din avion si fara stewardese (ce viata frumoasa !!!). Am luam bilete la clasa economic. Chitros a’ti spune dar mai bine asa. Locurile de la business erau primele. Singurele avantaje (intuite) era spatial fata de locul din spate o idee mai mare si sampania. Asa locuri mici si inghesuite nu existau nici macar in ratele care faceau lagatura intre sate odinioara. In 3 ore si ceva ai tot timpul din lume sa mananci niste prune si sa iti amorteasca partea dorsala pentru inca 4 ore de dupa.
Ajungem in aeroportul lor. Pustiu frate de cat de mare era. Niste tampiti spaniolii astia sa faca asa un aeroport. Mai bine ca la noi. Nu tu cu benzi pe care sa te urci sis a nu mai dai din picioare. Se gandesc la noi sa mai facem un pic de sport. Si ce tampit s’a gandit sa faca niste usi atat de mari incat sa poata trece vreo 4-5 persoane odata? Mai bine o usa de maxim 80 cm latime. Iti dezvolta musculatura si cultura verbala. Occidentalii astia nu au invatat nimic de la noi.
Hotel. Patru stele reale. Se face dus ca doar trebuia sa le fac paguba la apa. Am platit ce mama draq. Dupa aproximativ 1 ora se da adunarea la noi in camera pentru stabilirea programului din ziua respectiva. Sau ce a mai ramas din ea. Se stabileste gasirea marii si a unei strazi. Harta se inmaneaza sefului de trib si purcedem. Gasim rapid marea Mediterana. Se vedea de la fereastra hotelului. Vant. Nu ne apropiem de apa. Dupa 10 minute plecam sa cautam strada. Nu mai stiu care. Ne invartim ce ne invartim si gasim o strada plina cu terase si copii. Femeile din Barcelona se pare ca pleaca de la premiza ca de la doi copii in sus demonstrezi ceva. M’am intrebat 5 zile ce anume si nu am gasit niciun raspuns. Pe seful de trib il dureau picioarele. Plecam de la capatul strazii inspre celalalt capat ca sa gasim un magazin cu pantofi si sa ne oprim sa mancam ceva. Dupa prunele alea era cazul. Mergem ce mergem si ne asezam la o terasa oarecare. Pai nu am reusit sa’mi pozitionez posteriorul prea bine pe scaun ca m’am si trezit ridicat pe sus. Motiv incert. Parca nu aveau cafea. In meniu. Buimac urmez grupul. Mai mergem ce mergem si ne asezam la alta terasa. Iar plecam. Nefiind inca lamurit de motivul primei ridicari, nu am timp nici sa ma gandesc la asta de acum. Naucit complet plec teleghidat. Seful de trib stabileste la un moment dat, ca o anumita masa si niste scaune sunt ale noastre. Incepusem sa’mi fie deja frica sa ma asez. Nu stiam daca nu cumva trebuia sa ma ridic. Si deja incepuse lumea sa se uite dupa noi. Comanda prietena mea salate pentru marea majoritate, cafea si bere. In spaniola. Nu ca eu nu as cunoaste limba dar am zis sa ma menajez. Terminam si plecam la razboi. Din 5 in 5 minute pe seful de trib il dureau picioarele. Si pe masura ce trecea timpul, decibelii cresteau amenintator. Disperat gasesc cu privirea un magazine cu pantofi. Fata si tatal (sotul) raman pe banca in fata magazinului sa se odihneasca. Acum nu puteam sa las seful singur. Ma sacrifice. Intru. Am crezut si eu ca se va uita dupa niste sandale sau papuci ceva. Ca doar o dureau picioarele. Ei draci. De pantofi cu toc nu stiti? Am simtit ditr’o data cum gladiolele mele ma lasa la greu. Imi imaginam deja decibelii cum zboara in eter si milisecundele de liniste dintre ei. Ma ajuta bunul Dumnezeu si isi cumpara niste expadrile. De ce draq sa’ti cumperi niste incaltari care sa te roada exact in acelasi loc in care te rod si cele pe care le porti? Incerc sa nu’mi mai pun intrebari tampite si sa merg mai departe. Si am mers. vreo 6 ore ne’am invartit pe strada aia pana m’am tampit. Am ajuns la hotel buimac, mai tampit decat am plecat din tara si rupt de oboseala psihica.
Si daca doar in prima zi ar fi fost asa … Cinci zile m’am invartit prin Barcelona si nu am vazut decat vreo 5 obiective. Si alea sumar.
Categoric mai trebuie sa mai vizitez orasul. Merita si vreau sa’l vad.
Cum am aflat eu ieri ca anul 2o11 este anul meu … ma pregatesc de lucruri fenomenale pe care le voi face. Acum sa fiti cuminti si sa va dea draq tot ce doriti pe anul asta nou. Va pupa je si o sa va scrie mai des.
