Crima din parcare

N’am mai scris de ceva vreme … O fi din cauza crizei financiare de care vorbesc toţi pe la colţuri. A turbat lumea de la ea. Şi eu am o problemă din cauza crizei. De timp. Încep să’l pierd şi nici nu am de la cine să’l cumpăr. Se pare că în ultima vreme am fel de fel de întâmplări prin mall’uri. De data asta povestea magică se întâmplă în altul. Mă invită pretena mea la o cafea. Bine şi frumos. Parţial. Pentru că nu îmi convenea distanţa pe care trebuia să o parcurg pentru o cafea. Dar datorită faptului că trecuse o vreme de la evadarea trecută în măreţul oraş … mergea. Ajung şi intru în parcare. Cea în aer liber. Fac trei – patru ture şi mă apucă dracii că nu era niciun loc liber. Zic să încerc în alta. Subterana. Zis şi făcut mă pun pe pedalat. Cobor la etajul doi si dau prima roată. Nada. Mai cobor un nivel. Nada doi. Urc să mai încerc la nivelul superior. Cum nu am găsit nimic, decis fiind să părăsesc locaţia pentru un loc sub cerul liber departe de măreaţa clădire, se întâmplă. Pe banda opusă: autoturism. Pe banda mea, în faţă, o maşinuţă (nu mai reţin marca), în spate alte două. Apare o pereche să urce în maşină şi să plece. Moşulică din maşina aflată în faţa mea se opreşte brusc. Toată lumea se opreşte. Nimeni nu mai putea să înainteze (spaţiu restrâns ce mama draqului, că doar nu eşti pe stradă). Stau ce stau şi până la urmă apăs muzicuţa. Nu sunt genul care să claxoneze la orice căcat dar deja eram turbat. Nu de alta dar deja m’ă plimbasem prin cele două parcări de cel puţin juma de oră. Supărat, iese moşulică din maşină şi îmi spune că el vrea să parcheze în locul celor ce vroiau să plece. Las geamul şi îi transmit cît pot de calm că eu vreau să TREC. Îmi transmite pe un ton uşor îndoielnic că se dă el mai în faţă să pot trece eu. EXACT ASTA VREAU SĂ FAC. Mă uit la el cum mută maşina aproximativ doi metri. Se dă cucoana jos şi se pune lângă maşina mea. Dau să plec şi baba se întinde cu ochii holbaţi peste capota maşinii. Cu o voce piţigăiată imi strigă „ AICI NU PARCAŢI”. Asta a fost fluviul care a revărsat din ceşcuţa de sake. Las iar geamul jos şi, cu calmul care mă defineşte când sunt nervos, îi urlu că nu vreau să parchez ci să TREC. Iar la final: fă vacă neagră. După ce începusem să ridic geamul. Civilizat şi educat de altfel. Sar în ajutorul meu şi ceilalţi 10 şoferi care aşteptau între timp. Reuşesc să trec, să ies din parcarea subterană şi din cea sub cerul liber şi să găsesc un loc de parcare pe un teren viran de lângă. Sfatul meu e să te duci draq pe jos. Căci cu maşina trebuie să ai noroc. Plus de alta, nu te pune cu babele care îşi iubesc la disperare bărbaţii. Pentru că sunt în stare să se omoare pentru ei …

Later edit:

Am uitat să pun accentul pe ceea ce era mai important. În tot acest timp, încă de când am intrat prima data în parcarea aeriană, mă trecea o anumită necesitate fizică lichidă. Am reuşit cu greu să mă abţin până în locul unde am parcat. Cam juma’ de oră. Ca draq de dificil a fost. Nu vă doresc să aveţi parte de un astfel de sport de anduranţă. Cum am oprit maşina, m’am eliberat în cel mai pur stil liber în spatele ei. Ştiu, ştiu că nu a fost frumos dar decât să mă fac de râs … mai bine un pic mai uşor şi liniştit.