Urlete și onomatopee

M’am dus săptămâna trecută să mănânc ceva într’un mall. Mă opresc evident la KFC să’mi cumpăr crispi’stripsi. Prietena mea stătea în spatele meu. Nu știu cum se face, dar eu indiferent la ce coadă mă așez trebuie să aștept mai mult decât dacă m’aș așeza la oricare alta. Mă rog. Oi fi eu mai ghinionist din fire. Sau ea. Din spatele nostru s’a mutat la casa de lângă noi, EA. Dânsa. Diametru : 3,5 x 3,5. Măsurat ochiometric. Bronzată un pic. Soare puternic în București toamna. Vizibil iritată de faptul că era aglomerație și că stătea de ceva timp de pomană așteptând. Apare și dânsa doi, fata. Diametru : 2,5 x 2,5 măsurat în același mod practic și la fel de bronzată. ”Dă’mi și mie cinci mii să’i cumpăr lu’ ăsta bomboană (nota lu’ je: ”ăsta„ era un puradel). Se face tranzacția. Ambele fericite. Una că a scăpat de stres iar cealaltă că a reușit să facă rost de bani pentru investiție. Mai trece ceva timp și micuța se întoarce. Mamă mai dă’mi cinci mii. Dânsa se execută. După aproximativ un minut se întoarce cu aceeași replică. Între timp mamutul ajusese în față să comande. La o fracțiune de secundă după ce a auzit că progenitura a cerut iar bani s’a dezlanțuit. Măi neicușorule, când a lovit tejgheaua cu palma de trei ori, erau să sară casele de marcat. Loviturile au fost însoțite de urletul ”tu nu înțelegi că nu mai sunt bani?”. ”Dar …”. ”Nu mai sunt bani …”. Urlet de animal rănit. Văzând că nu are succesuri prea mari să mai obțină un credit, micuța se retrage cu puradelul după ea de frica unui posibil atac. Fizic. Toată lumea se abținea cât putea să nu râdă. Inclusiv vânzătoarele. Zâmbete multe și priviri întoarse în cu totul și cu totul alte locuri. Iritată și mai mult, mamutul dă comanda: ”ce meniuri aveți … cinci meniuri crispi’strips … o salată … două beri și un pahar”. Eu acuma nu am înțeles de ce a cerut un singur pahar. Posibil datorită faptului că ar fi terminat de băut o sticlă înainte de a ajunge la masă. Dar … e doar o presupunere. Bușit de râs dau comanda mea, o plătesc și plec râzând la liber. Eram departe de pericol. Pe scările rulante. Nu am plecat acasă ci am trecut pe la mec-ul din Brâncoveanu. Mă postez eu cu mașina la vorbitor cu ochii înfipți în panou să văd ce comand. Să’mi sară inima din piept când mi’a zbierat don’șoara în boxe ”bună seara ce doriți să comandați?”. Îi spun să vorbească mai încet că nu vreau să mor tânăr, comand și mă duc să plătesc. De la plată trec la achiziție. Iese pe gemulețul ăla mic capul unei fetișcane care cu o voce stridentă îmi repetă tot ce am comandat, de parcă dădea concurs la vorbit tare și repede. Îi spun da, apuc năuc punga și demarez. Clar nu a fost cea mai bună seară a mea. Nu am mai oprit pe nicăieri. De frică să nu mai dau peste cine naiba știe ce oameni care să urle la mine. Fraților, stresul face rău la rinichi. Nu vă mai agitați că nu are rost. Vă pupă je și o să vă mai scrie …