Şi am văzut marea iarna

Am fost săptămâna trecută la mare. Nu vă pot spune de ce, pentru că este secret. Şi dacă v’aş spune, ar trebui să vă omor. Nu pot face asta. Îmi place de voi aşa vii şi nealteraţi. Am vrut şi eu să văd cum e marea, iarna. Sunt unele persoane cărora le place la nebunie. Unu’ e vărul meu. Nu m’am nimerit si eu acum doi ani sau când a îngheţat. Atunci a fost superb. Din poze vorbesc. Să revin la subiect. Drum. „Autostrada” Soarelui. Au apărut deja mici gropi în asfalt. E normal, că doar a trecut destulă vreme de când a fost dată în folosinţă. Acum mai trebuie să scoatem alţi bani din buzunarele goale ca să o refacem. Mă rog, nu are niciun fel de importanţă. În apropiere de Cernavodă, zăpadă un pic aici, un pic acolo. E de bine, zic. La Mangalia o să fie mai multă. Pe draq. Nici un fulg. Nimic. Secetă cruntă. Asta e, spuse Bamse. Lasă că văd valuri mari. Ce draq o fi fost în mintea mea nu pot să aflu niciodată. Cum naiba m’am putut gândi că vapoarele care sunt trase la mal pentru a fi reparate, se bălăngăne pe valuri? Logic că trebuie să stea mai liniştite. Eu speram să văd valurile acolo, pe mal, cum se sparg de vapoare. Am un creier pe care poţi să patinezi câteodată. Dar e al meu şi îmi place de el. Are neuronul mai mult spaţiu. Am văzut vapoarele. Mari. Subit m’a apucat dorinţa de a urca pe unul. Să văd şi eu cum e să mergi pe mare cu un astfel de gigant. Poate vreodată voi avea ocazia să stau acolo sus în „turn” şi să privesc cum maldărul ăla de fiare înaintează liniştit. M’am despărţit de vapoarele mele şi am plecat în Saturn să fac nişte poze. Că doar nu am fost la mare de pomană. Să nu mă întorc eu cu nicio poză? Ceea ce m’a frapat cel mai mult a fost pustietatea. Am întâlnit 4 maşini (parcate) şi 3 oameni rătăciţi cine ştie cum pe acolo. Străzi pustii. Magazinele alea care vara sunt pline de ţoale şi alte acareturi erau acum lăsate în paragină. Am făcut câteva poze şi am plecat spre Jupiter. Cam aceeaşi situaţie. Un pic mai populat totuşi. Cinci maşini parcate şi 4 oameni gârboviţi de frig. Plaja o idee cam murdară. Dar ce să’i faci, nu e sezon. Deci nu se ocupă nimeni. Pentru unul ca mine care trece să facă nişte poze nu se merită. Oricum, impresia generală e cât de cât de bine.

Calculatorul şi viaţa de după

Aproape oricine are un calculator. Sau măcar ştie cât de cât să lucreze cu unul. Şi nu se poate ca măcar o singură dată să nu vă lase la greu. Adică să se blocheze exact în momentul cel mai crucial al existenţei voastre. Când trebuie neapărat să trimiţi ceva urgent pe mail, sau să termini o lucrare etc. Şi atunci te apucă crizele. De ce tocmai mie ? De ce acum ? Morţii mămicii lui şi a întregii familii a celui care l’a făcut. Treci un pic şi pe la Bill. Cât de căcat e fereasta asta. Îţi vine să îl arunci pe geam, dar ţi’e teamă ca nu cumva să cadă în capul cuiva şi să dai de alte belele. Invariabil, în astfel de momente se găseşte să fie cineva pe lângă tine care să te streseze la culme. Sau pe culmi. Că de ce nu merge, dar mai durează mult, şi totuşi ce are. Fraţilor, nu toţi suntem IT’işti. În astfel de situaţii apelăm la telefon. Mobil sau fix. Toţi avem un prieten IT’ist sau măcar în devenire. Pui mâna pe tehnică şi îl termini nervos. Uite ce are, uite ce face (de fapt nu prea face) şi zi’mi ce să’i fac. Săracul om poate nu are chef sau nu înţelege ce’i spui în disperarea aia care te’a cuprins. Într’un final se prinde şi omul de liană şi încearcă să te salveze. Tu oricum ai toţi neuronii la pământ şi îi calci cu putere cu călcâiul. IT’istul, posibil nu intenţionat, reuşeşte uneori să strice mai mult decât era înainte. Şi tu, căpiat de tot ceea ce se întâmplă, îl întrebi de ce nu merge. Atunci vine lovitura de măciucă. Păi ce e vina mea că nu merge? Ce, am făcut eu ceva? Tu rămâi ca la avizier şi încerci să’ţi revii. Cum draq adică, acum e vina mea că ai umblat tu în el? Nu ştiu frate, eu am încercat dar nush ce are. Şi pleacă. Te lasă cu toate maţele scoase şi în mijlocul camerei. Nici măcar să te aşezi nu’ţi mai arde. De ce draq l’am mai chemat dacă nu m’a rezolvat? Mai încerci tu să’i faci ceva, îţi apar fire de păr alb (altele decât alea pe care le aveai) sau îţi cad unele noi. În situaţia asta, ori reuşeşti să’i dai de cap (cine ştie cum, dar pur noroc) ori te duci să te culci că eşti terminat. Dacă l’ai rezolvat, îţi suni amicul specialist şi îi spui, ca un Napoleon cuceritorul ce eşti, că s’a rezolvat şi uite unde era problema. N’am să înţeleg niciodată de ce îi spun care era problema. Dacă el nu s’a prins şi am reuşit eu, repet din pură întâmplare, de ce îi dau soluţia? Mă rog, nici nu cred că are importanţă. Poate ca să’i demonstrezi specialistului, că tu, un novice, ai reuşit ceea ce n’a putut el. După perioada de stres, intervine o relaxare profundă. E totul ok. La fel ca înainte. Pe draq e ok. Merge tehnica asta till next time. Când iar îţi suni amicul să te rezolve. Între noi şi specialiştii ăştia e o strânsă legătură. Noi îi futem la icre ei ne dau rezolvări pe măsură.

Din nou Forest

Şi am revenit la prietenul meu Forest. Nu am mai stat de vorbă cu el de ceva vreme. De fapt, de la postul anterior legat de el. De când s’a înfiripat prietenia noastră. Şi i’am povestit câte în lună şi câte în stele, şi despre una şi despre alta. Şi m’a ascultat cuminte, m’a aprobat dând din cap, m’a privit în ochi şi’mi răspundea monosilabic cu da sau nu. În funcţie de context. Bun prieten. Ştie să mă asculte, să mă înţeleagă şi să’mi replice ceva de genul „câteodată eşti prost, alteori nu prea”. Chiar aşa Dar n’am ce face. Şi’mi place la nebuie că sunt aşa. Cred că o să ies la o bere în curând cu Forest. El m’a ascultat pe mine dar eu ba pe el. I’am rămas dator :p

Revin cu un later edit. Şi probabil cu informaţii proaspete de pe teren

Prima leapşă

Am citit chestia asta cu leapşa pe mai multe bloguri. Mi’a adus aminte de acel joc din copilărie, când ne alergam ca nebunii să dăm leapşa cuiva. Şi alergam, si ne bucuram când scăpam de ea şi o luam de la capăt. Azi m’am hotărât să dau şi eu o leapşă. Dar nu nominalizez pe nimeni. Cine vrea să o primească bine, cine nu … nu. Care sunt cele 4 (patru) lucruri care vă bucură cel mai mult şi care sunt cele 4 (patru) lucruri care vă enervează cel mai tare.

Bucurii:

1. Mă bucură când reuşesc ceea ce’mi propun

2. Mă bucură când sunt vesel

3. Mă bucură când văd că ceea ce am făcut eu (nu ceva special) îl face fericit pe altul(a)

4. Mă bucură când visez frumos

Enervări:

1. Mă enervează când sunt minţit

2. Mă enervează când sunt acuzat de ceva ce n’am făcut

3. Mă enervează când nu sunt fericit

4. Mă enervează când cineva îşi bate joc de mine

P.S. Bună dimineaţa love . Nu are nicio legătură cu ce am discutat noi

Upgrade 3.0

 

 

De câteva zile nu mai am chef să scriu nimic. Nici inspiraţie nu mai am. Nu că aş fi avut eu vreodată, dar … Şi scriu şi şterg, şi iar scriu şi tot aşa. Nu-mi place ceea ce scriu şi tai. Tai la greu. Şi după cum văd, nici azi nu prea am mare efect dar mă plictisesc la birou. M’am săturat de bloguri triste, de genul „hai să plângeţi pe umărul meu, că uite ce probleme am eu”. Sunt perfect de acord cu voi că blogul personal e chiar unul personal şi scriţi ce vreţi în el. Dar chiar aveţi atâta tristeţe în voi? Păi dacă răspunsul e da, când aveţi timp să vă mai bucuraţi de viaţă? Nu spun că nu am avut şi eu posturi triste si pe blogul ăsta şi pe cel de pe 72*5, dar m’am hotărât ca e cam gata. Fără posturi cu lacrimogene, telenovele şi soap opera (nu ştiu dacă am scris corect că eu nu cunosc limbi, din astea sterlineze), fără şerveţele fie şi ele umede sau nu. Ce mama draq plângem toţi şi aşteptăm să primim comentarii la soap entry (ăsta e din altă limbă sterlineză pe care nu o cunosc) de liniştire, compasiune, milă etc.? Dar pâna la urmă, cine sunt eu să judec sau să acuz ?

Revenind la plictisul meu, azi cred că mă voi duce să’mi cumpăr ceva. Nush acum ce. O lămâie, o banană sau un cd. Habar n’am. Dacă îmi cad ochii pe ceva, îl voi cumpăra. Dar înainte îmi voi ridica ochii de pe jos . Vă pupă je şi vă urează sărbători fericite şi la mulţi ani !!!