Scrisoare închisă către colega mea şi notă pentru un nesimţit

Dragă colegă,

revin cu o nouă şi ultimă scrisoare către tine. Am observat azi că tot continui să mă întrebi dacă mă poţi ajuta cu ceva. Îţi răspund pe această cale că NU. NU ai cu ce. Şi nici nu vreau. Dacă cumva mâine mă mai întrebi asta, îţi voi spune face to face. Şi tot azi am observat că incep să te întreţin. Cu ţigări. Fata mea, dacă nu ai bani te înţeleg. Şi eu am trecut prin asta. Cred că toţi am avut astfel de perioade. Dar să-mi ceri 3 ţigări în decurs de 7 minute cred că e cam mult. Cu toate circumstanţele atenuante că ai fuma ca un(o) turc(oaică). Şi am mai observat o chestie. După ce ţi’am împrumutat şi bricheta, nu mi’ai mai înapoiat nimic. Nici măcar piatra de la ea. Păi aşa ceva nu se face conform principiilor mele. Conform alor tale, se pare că nu. Tot ce ceri cu împrumut păstrezi. Hmm…nu e bine. Dar să vedem ce îmi rezervă ziua de mâine. Scrisoare definitiv închisă.

Notă,

către acel nesimţit care nu s’a putut abţine. Păi măi frate, eu înţeleg că te’a apucat durerea exact când ai trecut pe lângă parcare, dar chiar în mijlocul ei te’ai găsit să te caci? Şi atât de mult? Singura mea vină a fost că nu m’am uitat pe unde am călcat. Că na, cine draq se gândea că în mijloc există şi stă brav rodul muncii tale? Prin acel loc (Lacul Tei) nu există toalete publice, dar sunt destule tufe frate. Sau măcar mai lângă gard ai fi putut să naşti, nu în mijlocul parcării. Şi am călcat fix pe mijloc şi cu tărie. Ce draq o fi fost în capul meu? Aş fi putut să fiu şi eu mai delicat. Dar asta este. Eu am mersul mai apăsat. Să las urme. Deci nesimţitule, altă dată mai pe la margini nu prin centru. Că de, e posibil să mai treacă oameni.