De ce femeile iubesc bărbaţii ?

Chiar aşa. De ce voi ne iubiţi ? Cu ce draq suntem noi atât de speciali, astfel încât să ne doriţi ? Ce avem noi, cu noi sau la noi, de puteţi să ne suportaţi ? Hai să vedem:

 - facem pipi din picioare (şi putem să terminăm foarte repede în spatele unui copac);

- nu ne uităm atât de mult în oglindă (şi fără farduri, exceptându-i pe aceia);

- nu avem acele perioade ale lunii, decât salariul

- nu naştem şi nici nu cred că o să reuşim vreodată;

- nu gândim foarte complex;

- singurul lucru pentru care ne războim între noi, care să-l aibă mai mic, este mobilul;

- ne cade părul până ajungem să avem calviţie;

- purtăm număr mare la încălţăminte, asta neînsemnând că trăim pe picior mare;

- nu ne cumpărăm ojă pentru că nu avem ce face cu ea.

 

Şi ar mai fi multe alte chestii. Chiar aşa, de ce credeţi voi că ne iubiţi ?

 

Ce nu crede BearScorpio şi de ce îi este dor

Ei uite, eu nu cred foarte multe lucruri. Că aşa sunt eu mai cârcotaş de felul meu. Să vă dau doar câteva exemple:

1. nu cred că cineva a ajuns pe Lună;
2. nu cred că americanii nu au fost implicaţi în doborârea turnurilor;
3. nu cred că bolile astea grave apărute în ultimii ani nu sunt făcute tot de oameni ci sunt “venite” de la maimuţe sau nush ce animale;
4. nu cred că e vreun politician corect;
5. nu cred că o voi înghiţi pe colega (ieri a pus mâna pe mine !!!). De fapt sunt sigur că nu o înghit;
6. nu cred că dacă te naşti deştept aşa mori;
7. nu cred că dacă te naşti prost aşa rămâi;
8. nu cred că voi ajunge preşedintele unei ţări (indiferent care e aia);
9. nu cred că voi mai avea timp să fiu din nou copil;

10. nu cred că vreodată voi putea să urlu astfel încât să se spargă un geam.

Gata cu ce nu cred. Acum să vă spun de ce îmi este foarte dor:

 

Da, îmi este foarte dor să sar cu paraşuta. Să zbor

Scrisoare închisă către colega mea şi notă pentru un nesimţit

Dragă colegă,

revin cu o nouă şi ultimă scrisoare către tine. Am observat azi că tot continui să mă întrebi dacă mă poţi ajuta cu ceva. Îţi răspund pe această cale că NU. NU ai cu ce. Şi nici nu vreau. Dacă cumva mâine mă mai întrebi asta, îţi voi spune face to face. Şi tot azi am observat că incep să te întreţin. Cu ţigări. Fata mea, dacă nu ai bani te înţeleg. Şi eu am trecut prin asta. Cred că toţi am avut astfel de perioade. Dar să-mi ceri 3 ţigări în decurs de 7 minute cred că e cam mult. Cu toate circumstanţele atenuante că ai fuma ca un(o) turc(oaică). Şi am mai observat o chestie. După ce ţi’am împrumutat şi bricheta, nu mi’ai mai înapoiat nimic. Nici măcar piatra de la ea. Păi aşa ceva nu se face conform principiilor mele. Conform alor tale, se pare că nu. Tot ce ceri cu împrumut păstrezi. Hmm…nu e bine. Dar să vedem ce îmi rezervă ziua de mâine. Scrisoare definitiv închisă.

Notă,

către acel nesimţit care nu s’a putut abţine. Păi măi frate, eu înţeleg că te’a apucat durerea exact când ai trecut pe lângă parcare, dar chiar în mijlocul ei te’ai găsit să te caci? Şi atât de mult? Singura mea vină a fost că nu m’am uitat pe unde am călcat. Că na, cine draq se gândea că în mijloc există şi stă brav rodul muncii tale? Prin acel loc (Lacul Tei) nu există toalete publice, dar sunt destule tufe frate. Sau măcar mai lângă gard ai fi putut să naşti, nu în mijlocul parcării. Şi am călcat fix pe mijloc şi cu tărie. Ce draq o fi fost în capul meu? Aş fi putut să fiu şi eu mai delicat. Dar asta este. Eu am mersul mai apăsat. Să las urme. Deci nesimţitule, altă dată mai pe la margini nu prin centru. Că de, e posibil să mai treacă oameni.

Scrisoare deschisă către noua mea colegă

Dragă colegă nouă,

ţinând cont de faptul că nush cum draq ai ajuns să lucrezi aici (am eu unele bănuieli dar le păstrez pentru mine că e mai bine), nu înţeleg de ce te bagi în sufletul meu. De ce draq stai să te uiţi la ce tastez eu la calculator? Nu’mi place chestia asta. Şi nu’mi place că mă întrebi din 5 în 5 minute dacă mă poţi ajuta cu ceva. Ţi’am spus că dacă e ceva, te anunţ eu. Şi nu mă mai întreba ce o să faci tu, căci în primul rând nu mă interesează şi în al doilea nu te’am angajat eu. Aşa că dragă colegă, nu mă interesează nici persoana ta nici contabilitatea sau ce draq de domeniu ţi’a dat. Sincer nici nu ştiu pentru ce te-a angajat. Dar nici asta nu mă doare. Să’ţi vând un pont: dacă un om îţi spune că nu ai cu ce să’l ajuţi şi îţi răspunde monosilabic, înseamnă că nu vrea să fie deranjat nici de fizicul tău, nici de vocea ta. Dar cum trăim într’o societate democratică cică, nu pot să’ţi impun să te împuşti sau să dispari. Chestie de ani se pare că e la mine. Dar dacă continui să mă fuţi la melodie (şi mai e şi una care nu’mi place) o să renunţ la cei 7 si o să merg cu metroul. Şi sincer nu cred că o să’ţi placă. Deci draga mea colegă, care apropos ai plecat mai devreme de la muncă (eu nush ce program ai), dacă vreodată (şi sigur se va întâmpla) îţi mai răspund monosilabic, înseamnă FUCK OFF.

Scrisoare închisă către colega.

Go Forest, Go !!!

 

Câţi dintre voi, atunci când aţi fost mai mici, aveaţi un prieten imaginar? Cu care vă jucaţi, vă povesteaţi cele mai ascunse gânduri şi cu care aţi jurat că o să rămâneţi prieteni toată viaţa? Eu am auzit despre prieteni imaginari evident cu mult timp în urmă. Dar am aflat despre ce este vorba şi am trecut mai departe. Nici o clipă nu m-am gândit să’mi fac unul. Cu ceva timp în urmă, cam prin vară cred, o prietenă ne-a povestit întrebat pe noi ceilalţi dacă am avut vreun prieten imaginar. Că ea a avut. Evident că pe mine m’a buşit râsul. Adică cum naiba? Şi ce, mâncaţi împreună? Ea, trecând peste glumele mele, a început să ne povestească ce şi cum. Nu mai reţin exact ce făcea fata asta cu prietenul(a) ei. Numai că acum, după acea întămplare, mi’a venit cheful să’mi fac un prieten imaginar. Uite aşa. N’ar fi tare ca atunci când nimeni nu te ascultă, sau când tu nu vrei să vorbeşti cu cineva real, să o poţi face cu prietenul(a) imaginar(ă)? Eu pe al meu am decis să’l numesc Forest. Uite aşa. Forest. Cel mai bun şi imaginar prieten al meu începând de azi este Forest. Să nu vă legaţi de el că o să aveţi de furcă cu mine. Cine se leagă de Forest, se leagă de mine şi cine se leagă de mine se leagă şi de Forest. Aveţi grijă să vă dezlegaţi repede că suntem contagioşi. Până una-alta, voi aveţi prieteni imaginari?

 

P.S. V’am spus că am o minte întortocheată

Future pain III

 

Avea în faţa lui pe … el. Da, era chiar el. Dar mai mic. Pe la vârsta de 5 ani. Oare ce …

- De ce te miri?

Se întoarse să vadă dacă nu cumva era un alt mod prin care cineva se juca cu mintea lui. Ce tâmpit sunt ! Parcă până acum am reuşit să descopăr cine e sau măcar unde mă aflu.

- Nu se joacă nimeni cu mintea ta. Doar tu.

- …

- Ştiu că nu’ţi vine să crezi, dar eu sunt tu.

- Dar cum e posibil?

- Tu vezi doar prezentul în care eşti. Şi îţi aminteşti o parte din trecutul tău. Eu sunt trecutul tău. Viitorul o să’l descoperi la momentul potrivit. Depinde doar de tine.

- Eu nici măcar nu ştiu unde mă aflu. Nu ştiu nimic.

- Ţi-am spus doar că viitorul îl vei afla la momentul potrivit. Vezi ? Aşa ai făcut mereu. Ai lăsat mereu pe cineva să îţi explice ce se întâmplă în loc să cauţi tu răspunsurile. Totul depinde numai de tine. Tu singur îţi faci viitorul. Tu îl schimbi dacă te-ai răzgândit în vreo privinţă sau alta. Nimic nu e destin.

Copilul se îndreptă spre uşă. O deschise încet ca şi cum nu ar fi vrut să plece. Trecu pragul şi se întoarse.

- Ţine minte. Nu mai e mult şi trebuie să te decizi. Tu. Numai tu. Îţi vei da seama până la urmă.

Se uită halucinat la copilul care era el cum închide încet uşa, parcă pentru a nu face niciun zgomot. Nu mai înţelegea chiar nimic. Trecut, prezent şi viitor. Oare ce a vrut să spună că el îşi va alege viitorul? Adică cum poate să o facă? Deodată, o lumină puternică îl orbi din nou. Strânse ochii cu atâta putere încât îl dureau. Slăbi încet strânsoarea până îşi simţi pleoapele mai relaxate. Ciudat, dar lumina care îl orbise mai devreme parcă nu îl deranja. Decise să deschidă încet ochii. Uşor, parcă ca o mângâiere, acea lumină caldă îi dădea un sentiment de siguranţă. În momentul în care a deschis complet ochii, rămase pentru a doua oară perplex .

Sâmbătă seara 20.10.2007

Azi am fost cu prietenii în Cafeneaua Actorilor. Prezenţa prietenilor agreabilă. Atmosfera precum o ştiţi. Destul de mult fum. Rezervarea făcută de o prietenă Ştefania 5 persoane. Masa, lângă intrare. Curent. Asta a fost un minus. Cu toate că ar fi trebuit să mă bucure ieşirea, nu a fost chiar aşa. La început, da. Totul ok. Pe parcurs şi spre final însă … După o foarte lungă perioadă de timp, am avut din nou acel sentiment ciudat (exact aşa cum sunt şi eu) de a mă ridica de la masă şi a pleca acasă. Mă plictisisem. Poate a fost de la faptul că în această seară am fost semi băgat în seamă. Nu că ar trebui să fiu băgat în seamă sau în centrul atenţiei. Dar … Atât. Sâmbătă seara.

For your record & for the future

Aşa, în stilul meu consacrat, eu am rămas şi voi rămâne un copil. Până mor. De ce spun asta? Păi la câte tâmpenii am făcut (şi voi mai face) la viaţa mea … nu e de mirare. Îmi pun neuronul la alergat şi îmi amintesc o „halucinantă” întâmplare.

Prin preajma crăciunului 2006. Prieteni. Printre ei şi respectivul je. Ca de obicei caterincă. Diversă. Ba de la unu’, ba de la altu’. Ba de la mine. Mai vorbeam şi serios. Şi într-un moment de maximă (!?!) seriozitate, nu mai reţin cum, a venit vorba despre mâncare. Şi de cremă de zahăr ars. Eu mi-am amintit de o cremă făcută de o fostă prietenă. Arăta ca un pudding şi era galbenă. Cică se obţine aşa prin tehnologia pix (că nu mai reţin, parcă ceva cu apă). Era singura persoană la care am văzut aşa o cremă de zahăr ars. Nici mama nu o face aşa. Mie mi-a rămas întipărit pe retină forma aia gelatinoasă şi culoarea. Mă apuc şi povestesc despre asta prietenilor mei. Fatal, am observat eu ulterior. O dom’şoară foarte interesantă (spun doar interesantă nu pentru că nu aş avea mai multe de spus, dar ca să nu se urce la anumiţi neuroni :p), la 5 minute de la intervenţia mea, se ridică şi pleacă de lângă mine în celălalt dormitor. Fără nicio explicaţie. Şi destul de rapid. Clar s-a supărat, imi zic eu în minte. Mă uit la blondă (altă prietenă) şi o întreb:

- Am spus eu ceva aiurea ?

- … Nu cred. Nu ştiu … şi ea un pic ameţită de situaţie (cred).

Între timp eu aveam ochii cât cepele. Căutam frenetit un cuvânt din cele spuse de mine care să o fi determinat să dispară aşa. Nimic. Vid total !!! Băi tâmpitule ! Ceva a fost că nu se tira aşa. Mă decid într-un final să mă duc după ea. Ajung la uşă. Cioca, cioca (că am fost educat prost :d). Se aude la un moment dat un da, sfârşit. Sau cel puţin eu l-am auzit. Deschid şi mă uit în dreapta (că acolo era patul). Dom’şoara, cu ochii plouaţi (înţelegeţi voi), se uită cu ură la mine. Hmm … Sigur am comis ceva …

- Ce ai ? Am spus eu ceva care te-a deranjat ?

Pauză. Acum ştiam sigur că am făcut o tâmpenie. N’apuc să termin gândul că vine potopul de cuvinte:

- For the record and for the future, nu mă interesează fostele tale. Şi cum gătesc ele. Dacă îmi spuneai că mama ta a făcut crema nu mă supăram.

Eu rămân tablou. După aia panou. Mă gândisem la toate variantele din lume, numai la asta nu. Nu pomenisem de fosta cu un scop anume, sau ascuns. Serios. Pe mine mă impresionase crema. Atât. Am mai stat un pic să o privesc. Mintea mea nu funcţiona nici măcar la capacitate minimă. Eram blocat. Am reuşit să articulez un „hai vino în sufragerie”. Şi am plecat buimac spre încăperea de care tocmai am pomenit. Da’ buimac rău. Parcă aş fi băut o navetă de bere. Aşa de aerian eram. Eu gândesc mai simplu. Asta e. Draq se gândea că pot supăra pe cineva în aşa hal cu o remarcă ?!

Acum, în urma unei discuţii despre întâmplare, zâmbesc de fiecare dată când îmi aduc aminte. For my record and for our future.

Transport

Am mers cu metroul. Nimic special. Numai că aţi observat şi voi cum se intră şi se iese din vagoane. Măi frate, în primul rând lăsaţi oamenii să iasă. Deci mai întâi se iese şi pe urmă poţi intra. E cât se poate de logic. Nu frate. Românul mai întâi intră. Te lasă să şi ieşi, adevărat. Pe la mijlocul uşii. Şi numai pe cant. Că altfel nu poţi. Şi dacă nu eşti foarte rapid, e posibil ori să te calce în picioare ăia ce vin din spate, ori îţi administrează unu’ (sau una) dintre cei care intră, un cot bine plasat. De-ţi piere şi foame şi tot. Şi dacă nu ai gândurile bine ancorate, le pierzi şi p’alea. Le vei găsi tu mai târziu, nu-şi fac ei probleme. Tot în metrou am vrut să ma sinucid. Serios. Am stat lânga un „domn” în vagon. Fatal. A ridicat braţul să se ţină de bară. Eu sunt racit şi am nasul înfundat. Dar fraţilor, nu că mi-a venit rău, dar aproape că m-am stafidit lângă bară. Nici nu aveam unde să mă duc că era aglomerat. O doamnă (asta chiar fără ghilimele) strâmbând din nas se uita fix la mine căutând un salvator. Ce salvator femeie !!! Că nu ştiu dacă scap eu viu !!! Noroc că nu am mers decât o staţie. Am ieşit cât am putut eu de rapid. Nu a mai contat cine m-a călcat pe picior sau de ce. Vroiam aerrrrrrrrrr !!!

 

Nush cum fac dar parcă numai eu dau peste oameni din ăştia şi din cei care se scobesc în nas ….

Vreau şi nu am … dau şi nu ar trebui

        De când mă ştiu, am fost un prost. Nu chiar prost-prost. Dar totuşi pe undeva pe acolo. Am ajutat pe toată lumea. Pe toţi cei care mi-au cerut ajutorul. Şi dacă asta nu mi-a fost de ajuns … m-am oferit eu. Chiar dacă nimeni nu m-a întrebat. O mică concluzie: am pierdut mai mult decât am câştigat. Şi mai am pretenţia (ce nesimţit sunt !) ca atunci când vreau ajutor să sară toţi din papuci pentru mine. Păi ce, ei sunt proşti ca mine? Nu nenică. Ei sunt foarte deştepţi. De ce să se lege la cap dacă nu-i doare? Mă rog … În dulcele meu stil clasic mă aştept de la o reciprocă mereu. Nu neapărat pe loc. Atunci când am şi eu nevoie. Dar … zero barat. Şi de fiecare dată îmi spun: Gata ! Până aici !!! Pe draq. Poate până dincolo. De ceva vreme mă amăgesc că mă voi schimba. Cred că pâna acum au fost vorbe goale. Dar cum paharul s-a umplut cât pentru zece …

Paradoxal sau nu, înţeleg foarte multe lucruri cu micul meu neuron stresat la maxim. Şi le văd exact aşa cum sunt ele, nu cum îmi sunt prezentate. Cu pampoane, fundiţe şi panglicuţe multicolore. Iar eu am făcut pe prostul că doar aşa m-am educat de mic. Lasă de la tine fraiere, că se întoarce roata şi o să fie bine. Ei bine, această roată s-a întors de foarte multe ori. În acelaşi fel. Şi de fiecare dată am spus lasă ! O să fie altădată.

Am purtat masca asta prea mult timp. A început să ma ardă … O voi da jos. Şi de data asta chiar nu sunt vorbe goale. Sunt pline de venin. Doar sunt 5C0RP!0.